A plecat de mult si l-am asteptat. Inca nu s-a intors. M-am saturat sa il astept. Acum a aparut altul, iar maine pleaca si el. Merita oare sa il astept? Se va intoarce la fel? Voi mai fi la fel cand se va intoarce? Cred ca numele meu ar trebui sa fie INCURCATURA.

Ce se intampla cu mine? Nu am vrut ca totul sa iasa asa. Visam sa fie altfel. Am fost o fetita, am fost o rebela si am devenit o domnisoara respectuoasa. Schimbarea e prea mare si nu mi-am dorit asta.

Unde e spiritul meu aventurier? Unde e rebela din mine? Unde e … viata mea? Asta nu e viata mea, asta nu sunt eu. Daca asta e realitatea inseamna ca viata e doar un vis urat. Ma uit in oglinda si nu ma mai recunosc. Niciodata nu a fost de ajuns ce am facut si nici macar eu nu am fost niciodata 100% multumita de mine, dar acum parca e mai rau decat niciodata.

Unde sunt prietenii la care visam? Unde e Fat-Frumosul? Unde sunt eu? Asta nu sunt eu. Asta e doar ce a ramas din mine. Visam sa rad, sa ma distrez, sa fiu fericita, sa am multi prieteni. Nu am nimic din toate astea. Trec zile fara sa vorbesc cu nimeni si daca nu as fi avut conexiunea asta la Internet probabil pana acum m-as fi sinucis. Sunt o ratata. Si cand eram mai mica la fel eram, dar cel putin atunci mai visam. Acum ce fac? In timp ce altii se plimba la mare, la munte eu stau inchisa in casa si ma duc de 2 ori pe saptamana la niste amarate de cursuri. Cand altii ma intreaba de ce nu plec in vacanta le zic ca am cursuri. Si mint cu nerusinare. As lasa oricand cursurile alea tampite ca sa plec undeva. De fapt eu nu am cu cine sa plec pentru ca … prietenii mei nu exista. Toti zic ca imi sunt prieteni, dar de fapt isi petrec timpul cu altii. Nu au timp de mine. Dar nu ii condamn pentru ca si mie a ajuns sa imi fie mila de … mine.

Pana si el, Bonsai, isi aduce aminte de mine doar cand are probleme. Nu l-am mai vazut de o luna jumate. Am vorbit cu el cateva seri la rand pentru ca avea nevoie sa il asculte cineva. Am fost acolo, ca de obicei, dispusa sa fac orice pentru el. Bineinteles ca nu a observat. Acum nu a mai dat niciun semn. Bineinteles a uitat ca exist si nu va mai da niciun semn pana la urmatoarea problema. Si eu stau ca proasta si il astept. Nici macar nu pot sa nu il astept. E peste putinta mea. Tin prea mult la el ca sa il pot lasa sa se decsurce singur cand nu poate. Nu ii pot rezista si prostul nu vede asta. Sau poate nu vrea sa vada.

M-am saturat sa fiu fata cuminte, inteligenta, respectuoasa, vesnic indragostita de cel mai bun prieten, care se preocupa atat pentru viitorul ei incat se duce la cursuri si vara. Gata, m-am saturat sa fac totul singura si nimeni sa nu aprecieze, ba chiar sa se ia toti de mine.

De maine voi fi copil problema. Poate asa o sa se trezeasca si ai mei din visul lor si o sa vada ca nu mai sunt fetita perfecta, care face totul asa cum vor ei si ca nu e de ajuns sa imi dea bani. Din partea mea pot sa ii foloseasca pe post de hartie igienica.

E atat de ciudat sa vezi cum in jurul tau toata lumea si-a gasit fericirea, iar tu doar stai si speri ca intr-o zi sa vina Fat-Frumosul tau pe cal alb sa te salveze din marea asta de oameni fericiti. E ciudat si te simti ca un om ajuns la 40 ani fara familie, fara niciun rost, singur, cu casa, slujba si catelul lui.

Ai 17 ani. Ai vrea sa razi, sa fugi de la scoala. sa il iei de mana si sa va udati cu apa ca nebunii, sa va jucati in nisip, sa va dati in leagan, sa va sarutati in tramvai in fata babelor cu parul mov, sa discutati despre timp si despre gandaci si despre dragoste, sa luati primul tren si sa fugiti la mare singuri, sa dormiti pe plaja si sa ii spui la rasarit ca il vei iubi cat timp soarele va rasari din Marea Neagra, sa mancati ciocolata impreuna, sa te “invete” sa bei bere, sa gatiti impreuna, sa beti din acelasi pahar, sa te ia in brate si sa te invarta in ploaie, sa scrieti poezii impreuna, sa mancati jeleuri ieftine, sa va ciufuliti si sa va strambati, sa iti care ghiozdanul cand tu nu mai poti, sa ii cumperi prostioare, sa ii faci bratari, sa ia o floare de mar si sa ti-o ofere, sa te topesti cand te atinge, sa tremure cand il atingi, sa ii simti caldura corpului, sa il doresti, sa te doreasca, sa faceti dragoste pe plaja pana la epuizare, sa il ametesti si sa te ameteasca, sa il iubesti si … sa te iubeasca.

Unde esti si cand vii sa ma salvezi? Te rog, nu astepta sa fac 40 ani.

Au trecut doua saptamani de cand ne-am certat si ne-am impacat, au trecut doua saptamani de cand nu am mai vorbit nimanui de el, au trecut doua saptamani de cand m-am convins ca el nu e potrivit pentru mine, dar eu continui si continui sa sper. Ce mai pot sa fac? Sa fug in India ca sa il uit? Nici acolo nu as putea. E o parte din mine fara sa vrea, fara sa stie. Eu ce pot sa fac? Nu pot rupe o parte din mine. Durerea ar fi prea mare. Poate ceilalti au dreptate, poate gresesc, dar el este tot ceea ce am visat. Sau poate e doar tot ceea ce nu am si de aia mi-l doresc atat de mult. Poate poate poate … un car de posibilitati. Si eu ce sa fac acum? Nu am ce sa fac. Ma resemnez si merg mai departe. Va veni si randul meu odata si odata.

Uite cam asa suna ce simt eu acum

… totul se sfarseste. Vine o zi cand frunzele copacilor mor, cand o floare isi pierde si ultima petala, cand un om vede pentru ultima data lumina soarelui … cand … lumea se prabuseste caci .. ORICE INCEPUT ARE SI UN SFARSIT.

Au fost multi inaintea mea care au trecut prin asta, iar acum e randul meu. Ce cel mai “amuzant” e ca eu trec prin asta pentru a doua oara. Da oameni buni, subsemnata a ajuns in stadiul in care s-a certat cu Bonsai si acum nici nu-si mai vorbesc. Nu are rost sa povestesc de ce si cum. Cert e ca ne-am certat si se pare ca e atat de grav incat nu mai merit nici macar un buna sau un pa. Nu mai am cuvinte. Tot ce pot sa spun e ca ma doare … tare, iar el se pare ca se simte foarte bine. Se pare ca nu ii pasa macar ca ne-am certat. Ultimele lui cuvinte au fost “lasa-ma”. Inainte sa imi zica asta mi-a zis ca sunt o crizata. Nu stiu cu ce am gresit si de ce crede asta. Tot ce am facut mereu a fost sa fac totul in asa fel incat sa ii fie lui bine, si lui si mie de fapt.

Probabil ati vazut filme de dragoste in care doi se despart si apoi le pare rau si isi amintesc toate momentele frumoase pe care le-au petrecut impreuna. Azi am aflat ca nu e doar fictiune. Asa ceva chiar se intampla. Stateam in a mea ultima banca cu castile in urechi, rupta de tot ce ma inconjura si ma uitam la el care radea si parea atat de fericit. Atunci mi-a trecut prin minte tot scenariul prieteniei noastre. Au fost clipe bune … si mai putin bune. Insa nu o sa uit niciodata cand am facut cunostinta, cum l-am ajutat sa isi ia manualele, prima discutie cu el, rasul lui, glumele pe care le facea, cand ii faceam codite, singura imbratisare pe care mi-a dat-o, cand a venit aproape de mine si eu l-am intrebat “ce vrei?” iar el mi-a raspuns “nimic, voiam doar sa te pup”, cand povesteam despre faptul ca Maitreiy si Alan isi declarau dragostea atingandu-se pe picioare iar el mi-a atins piciorul (chiar daca a fost o gluma), cand ne-am dat in leagan si i-am spus ca vreau un bebe, cand ne-am batut cu zapada, cand am purtat hanoracul lui, cand ne-am mazgalit cu marker ca niste copii de gradinita, cand ne stropeam cu apa de la cismea, cand mi-a zis ca ma iubeste (de doua ori, chiar daca glumea), cand mi-a zis ca sunt cea mai buna prietena a lui, cand mi-a facut portretul temperamental si a scris lucruri pe care nu credeam ca le gandeste despre mine, cand m-a sunat ca sa ma intrebe unde sunt si de ce nu sunt pe messenger, cand imi dadea si bomboanele lui, cand am mancat napolitane din aceeasi punga, cand mi-a cumparat ciocolata amaruie, cand am sarit in balti pe o ploaie torentiala doar de dragul de a ne face fleasca, cand m-a rugat sa il ajut cu un proiect pe care voia sa il demareze …

As putea scrie la infinit, cu lux de amanunte chiar, insa acum … nimic nu mai conteaza. Totul s-a rupt si chiar daca se va lipi vreodata cu Super Glue, o urma tot va ramane caci ranile se vindeca, dar cicatricele raman.

Sunt bine dispusa. Nu stiu care e exact motivul, dar azi m-am trezit cu un zambet tamp. Bleah … nu mai am chef sa scriu aici … Ideea princpala e ca sunt HAPPY .. PUNCT

Nu stiu ce-i cu mine. Ma simt din nou singura si pierduta. Au trecut 3 zile de cand nu mai stiu nimic de el. Maine trebuia sa ne vedem dar nu cred ca se va mai intampla asta. I-am dat sms, dar nu stiu daca imi va raspunde. Nu trebuie sa ma astept la mare lucru, cum fac de obicei. Nu stiu. Tot ce imi vine sa fac e sa plang. Sa plang foarte tare, sa ma descarc. Am devenit hipersensibila.

Azi am fost, dupa multi ani, in parcul de distractii cu ai mei (ma rog, o parte) si mai ca nu am putut nici macar sa zambesc. Nu stiu ce-i cu mine. Nu mai am chef de nimic. Ma simt o umbra, simt ca nu am niciun rost. Peste tot vad oameni care se iubesc, ma uit la ei si ma gandesc ca eu nu o sa am niciodata asa ceva. Inteleg ca nu sunt usor de acceptat pentru ca sunt … diferita. Nu sunt la fel de frumoasa ca toate celelalte fete si poate nici nu-mi pasa de asta. De asta zic ca inteleg. Oamenii ma judeca dupa aspect si ma privesc cu mila. Ei nu stiu ca de fapt ma ucid aceste priviri putin cate putin. Ceea ce ma consoleaza putin e ca macar Bonsai ma cunoaste si ma accepta asa cum sunt fara sa punamacar interbari. Uneori as vrea chiar sa ii spun povestea mea, ins ama opresc. Nu stiu de ce dar ne cunoastem de foarte mult timp si am deschis multe usi, insa usa povestii mele este inca inchisa, inca nu am deschis-o si nu pentru ca nu as fi vrut eu ci pentru ca nu a vrut el sa fie deschisa. Nu eu am ales sa fiu diferita. Probabil daca nu eram asa nu eram nici invizibila.

Dar asta e. Viata merge inainte si ar cam fi timpul sa ma resemnez pentru ca niciodata nu voi fi altfel. Blestemul acesta ma va urma toata  viata si ar cam fi timpul sa invat sa traiesc cu el. Cand eram copil mi-era mai usor sa fac asta, dar cu cat cresc cu atat imi e mai greu. Sunt unele lucruri de care eu nu ma voi putea bucura niciodata si asta doare. Tot ce vreau e o imbratisare de la el. O imbratisare prin care sa imi transmita ca ma intelege si ma accepta asa cum sunt.

P.S Au trecut 40 minute si el inca nu mi-a raspuns la sms. Nici nu o va face, sunt sigura de data asta.

Mai tii minte intaia privire?
Mai tii minte prima atingere?
Mai tii minte intaia iubire?
Mai tii minte prima respingere?

Era o zi de septembrie
A 17-a zi, fara indoiala,
Aproape octombrie
Si te-am privit cu sfiala

Te cunosteam, dar nu te stiam
Sa te intreb ceva sovaiam.
A fost de ajuns sa te privesc
Si m-ai facut sa zambesc.

Au urmat luni pline de veselie,
De ciocolata si psihologie
De covrigei si ras la chimie,
De portie dubla de bomboane, mie.

Totul parea perfect
Si speranta ma cuprindea.
Nu-ti gaseam niciun defect,
Incet dragostea ma cuprindea.

Eram sigura ca simti la fel
Ca avem o legatura
Ca esti timid de fel
Dar de fapt era o fisura.

Eram hotarata sa fac eu primul pas,
Dar brusc a aparut ea.
Nu stiam ce sa fac, eram in impas.
Universul meu se naruia.

Pe ea ai placut-o, te-a innebunit,
Iar eu in urma am ramas.
De tot pana atunci am fugit
Dar acum sunt in urma cu un pas.

Pentru tine nimic nu s-a schimbat,
Dar lumea mea s-a prabusit.
Lacrimile-mi nu le-ai observant
Am plans inabusit

Acum, dupa aproape cinci luni,
Esti inca in mana ei, in patul ei.
M-am convins ca nu exista minuni
Cel putin nu vazute de ochii mei

Dar daca intr-o zi ma vei vedea,
Daca intr-o zi nu va mai exista ea
Eu te voi primi iubitul meu
Caci eu nu iubesc o luna, eu iubesc … mereu.

… cu faptul ca stie ca ma simt rau si vorbeste tot doar despre el

… cu faptul ca nu ii pasa deloc daca sunt extrem de fericita sau pe moarte

… cu Zeul care zace in el

… cu fitele lui

… cu aroganta lui

LA DRACU` CU EL

Stii ce e cel mai misto lucru la a avea un blog anonim? Adica, ma rog … sa fii blogger anonim … ?

Ca poti sa scrii orice tampenie iti trece prin cap, oricand si oricum pentru ca oricum stii ca nu te vei trezi cu raspunsuri face 2 face de genu` “dude … cata prostie zace in tine” … si chestii de genul asta.

Eu sunt nebuna … cretina … idioata .. hmm, ce altceva mai sunt ? (incep sa seman cu Mircea Badea in singura emisiune de a lui pe care am vazut-o). Sunt multe lucruri. Dar mai ales sunt complicata si de neinteles … o contradictie practic.

De ce scriu aici, acum? Nu stiu … eu nu stiu nimci niciodata. Pur si simplu simteam nevoia sa scriu. Si da, draga cititorule inexistent, sunt constienta ca scriu prostii, idei fara logica. Nu iti cer sa ma intelegi .Mi-ar trebui un laptop si net in buzunar. De ce? Pentru ca cele mai multe ganduri si cele mai bune idei imi vin cand sunt in tramvai sau la scoala sau pe strada sau in maxi taxi, iar pana acasa le uit. Mi-ar trebui un laptop dar va trebui sa mai astept ceva timp pana mi-l voi cumpara pentru ca … d`eh … nu am de unde sa fac rost de 15 milioane acum. Voi munci si mi-l voi cumpara. Si net? Net voi avea in buzunar, ti-am mai zis.

E inca un post fara rost (ah Doamne, cat iubesc expresia asta. Mi se potriveste .. pentru ca eu scriu prost si fara rost). Ma intorc la Coelho pentru ca pe Jack l-am terminat(Coelho asta e chiar foarte tare. Ti-l recomand si tie cititorul inexistent).

P.S De ce dracu` ma ignora?